Acum câțiva (destui) ani eram înebunit după operă și muzică clasică… și mă duceam la concerte și eram înconjurat de oamenii aceia îmbrăcați la costum cu papion sau cravată, unii cu frac, în timp ce eu eram doar în blugi, teniși și cu tricoul meu cu The Doors sau Iron Maiden. Dar nu mă simțeam prost, eram prea vesel ca să mă intereseze ce cred alții. Și mergeam de cel puțin două ori pe lună, uneori și de câteva ori în decursul unei săptămâni. Și adoram acea lume aparent emfatică pentru libertatea pe care mi-o dăruia, preț de câteva ore. Stăteam în scaun și absorbeam totul, miroseam, gustam și înghițeam orice notă și ariile mai frumoase îmi înfiorau până și papilele mele gustative cu o aromă plăcută. Acest gen de muzică era singurul care mă putea purta unde-mi doream eu dacă închideam ochii.
Pe lângă diverse amintiri plăcute de la Operă, de la Ateneu, a rămas cu mine imaginea unui bătrân mic, fără toți dinții, cu o chelie pe centrul capului (cam ca Băse) și părul lung strâns în codiță, uneori posomorât și aparent doborât de viață. Pe el îl tot vedeam la Opera Națională și pe unde mai mergeam eu să mai ascult muzică clasică. Și venea, se așeza (ca și mine) pe locurile cele mai ieftine și dacă era loc jos, în sală, se muta acolo fie de la început, fie după prima pauză. Și l-am văzut de nenumărate ori… țin minte că îmi plăcea să-i ghicesc părticele din viață, apoi să reinventez povestea. Oricum, îl găseam chiar des, mai peste tot.
Au făcut Phoenix-ul 40 de ani acum ceva ani. Pe vremea aceea, eram mare admirator al acestei trupe și mă duceam la toate concertele pe care le prindeam. Și așa am fost la concertul aniversar de la Sala Palatului (că a fost unul mai devreme și la Sala Polivalentă). Stăteam eu pe locurile cu invitații (deși nu aveam acolo)… în fine, au încercat unii să mă păcălească să îi las acolo, că ei ar avea bilete. A-nceput concertul și la un moment dat am privit în spatele meu (eu stăteam chiar pe ultimul rând al scaunelor și în spatele meu era un coridor de trecere). Îl văd chiar atunci pe același bătrânel așezându-se pe un scaun chiar în spatele meu. Încă mai țin minte că am zâmbit văzându-l într-un costum simplu, maroniu închis, cu o cravată la fel de simplă la gât… stătea picior peste picior și purta adidași albi (m-a distrat acest detaliu). Gusta și această muzică la fel de liniștit și demn, în contrast cu bezmeticul tânăr care-l analiza.
A venit apoi și expoziția ”Umbre și Lumini” (parcă așa se chema), unde au fost aduse diverse picturi străine, unele de semnate de autori celebri, dar necunoscute ele în sine (deși erau destui pictori de care nu prea s-a auzit)… stăteam eu și-mi făceam loc printre băgătorii de seamă, care se dădeau experți în de-ale artelor vizuale (aproape toți arătau câte ceva sau aveau ceva de comentat). Ajung aproape de finalul expoziției și îl văd în fața mea pe același bătrân, cu aceeași coadă, cu un carnețel în mână, notându-și caracteristicile diverselor picturi.
Mi-a părut rău că nu am intrat în vorba cu el niciodată. Cred că era o persoană chiar interesantă. Era acel gen de om pe care-l adorai, fără să schimbi o vorbă cu el/ea.
Am scris asta fiindcă mă voi duce prima oară la Opera Națională București de când s-a deschis stagiunea asta; și la Ateneu nu am fost decât o singură dată, când am făcut rost de o invitație. Mă întristează teribil asta, dar, după cum zice românul, c‘est la vie și așa mai departe. Oricum, voiam să zic doar că merg la Carmina Burana la ONB. În cazul în care cineva nu a auzit de această operă, merită bătut… with the ugly stick… și cu o cărămidă peste urechi. După ce vor fi trecut prin acest ritual de-a dreptul inițiatic, trebuie menționat că este o operă scrisă de Carl Orff în secolul XX, folosind niște manuscrise de poezii (scrise prin secolul XIII) și găsite într-o mănăstire. Ceea ce este foarte interesant este că versurile vorbesc despre dezmăț, orgie, dorință, patimă și așa mai departe, nu doar despre religie. Aaaa, și are, probabil, cea mai celebră arie compusă de când este lumea (care deschide și închide opera)… ever!
Mă gândeam că poate o să-l mai văd pe-acolo și de dată asta chiar voi intra în vorbă cu el, fiindcă-i prea tare gagiul; pare mult mai distractiv decât destui cunoscuți de-ai mei, care știu doar să se-mbete și să râdă ca prostălăii.
P.S.: Când mă fac bătrân, vreau să fiu ca el. Preferabil să mai merg și pe munte. Hahaha!
